Căile minții

 

 
„One minute, they love talking to others. Then suddenly, a painful memory comes up in their heads and they no longer want to speak. I always have this happen to me and it certainly affects how I react around others.”

 
Este un citat din articolul despre cartea (nu am citit-o) scrisă de un adolescent autist, Trevor Pacelli, „Growing Up Autistic” și se referă la imposibilitatea de blocare, de alungare a unei amintiri dureroase, ce survine aparent brusc și inexplicabil în mintea adolescentului afectat de autism, care, firesc, îl macină, întristează, doare și îi determină un comportament ce face parte din definiția condiției. 
 
Autorul descrie și alte trăiri și nevoi greu de exprimat și comunicat de către copiii cu autism, cele mai multe se referă la nevoia de solitudine din anumite momente și la echilibrarea acestor momente cu cele de interacțiune socială, dar acestea nu ne-au atras atenția atât de important precum a făcut-o citatul de mai sus, soțului meu, care a văzut primul articolul, și mie. 
 
Gândind din perspectiva lui Kiti, a cărei vârstă justifică mare parte din frustrări și neliniști, nu putem să nu luăm în considerare ideea de mai sus, mai ales că, obiectiv, radiografia comportamentelor lui Kiti arată sincopat, imaginea este frântă pe alocuri, acolo unde lanțului antecedent-comportament-consecință îi lipsește sau pare că îi lipsește prima parte. Adică se întâmplă destul de frecvent ca un anumit comportament al ei să ne dea impresia că vine de nicăieri, pentru că nu putem puncta, izola factorul sau factorii care l-au determinat. Așadar afirmația adolescentului-scriitor vine ca o revelație pentru noi, mai mult, ea conturează destul de precis o presupunere, o necunoscută, în jurul căreia simțim că ne învârtim. 
 
E drept că dificultatea de a o ajuta (îi ajuta) în prima fază rămâne la fel de mare, dar ne oferă o rațiune, demnă de a fi considerată, pentru a căuta soluții de ieșire din această stare de persistență a durerii. 
 
***
 
Rutina serii. 
Urcăm treptele îmbrățișate pentru câteva secunde, atâtea câte îmi suportă îmbrățișarea, apoi ea o ia înainte în grabă, iar mie nu îmi rămâne din îmbrățișare decât un funduleț rotund la nivelul ochilor pe care să îl ciupesc fără oprire până când acesta coboară la nivel obișnuit, atunci când ajungem amândouă la etaj. Ea fuge în baie, eu mă abat prin camera ei, de unde îi iau pijamaua. O ghidez prin toți pașii de duș, igienă dentară și îmbrăcare, apoi o conduc în camera ei, în pat, cu balena de pluș și cu Maggie, păpușa, cu perna roz și pătura pufoasă, nu înainte de a ne ura îmbrățișate ‘noapte buna’, cu un pupic adânc pe obrăjor și un scurt masaj ferm pe partea stângă a trupului ei perfect, căci ia mereu aceeași poziție în pat, în același loc, în același decor de obiecte. 
 
Sting luminile în holuri, fiindcă ușa camerei ei rămâne tot timpul larg deschisă, apoi trec prin alte ritmuri, dar la fel de previzibile, cu pregătirile de noapte ale lui Felix, mai pe urmă schimb iarăși tactul cu ale mele. În tot timpul ăsta Kiti nu adoarme aproape niciodată, ei îi trebuie spre o oră, timp pentru adormire, dar e acolo, aproape de noi, îi simt aproape respirațiile, iar deseori îi aud și glăsciorul cântător. Kiti își vede de ritmul adormirii ei, ea își urmărește cu sfințenie ritualul dinăuntrul ritualului nostru comun, mototolirea covorasului din camera ei, anularea funcționalității păturii și a pernei ei, eventual amestecarea cu mâinile, picioarele și părul proprii a vreunui joc luat pe întuneric din dulapul ei, apoi liniștirea de dinaintea somnului.
 
Aseară, pe când ieșeam obișnuit din baie, ca să îmi închei ritualul de culcare a copiilor mici, cu încă o traversare a holului prin fața camerei lui Kiti pentru a-l înveli pe Felix și încă o altă traversare tot pe la nasul adulmecător al fetei, m-am pus în pielea ei și mi-am ascultat pașii, fâș, fâș, fâș, tot mai apăsat din stânga, fâș, fâș, fâș, tot mai îndepărtat, scârț, scârț, scârț, coboară niște trepte, mereu la fel, cu același număr de pași, cu aceeași imagine auditivă discretă în minte. 
 
Mi-am imaginat atunci că șoaptele pașilor mei sunt reconfortante pentru ea, că succesiunea constantă a lor e sursă de liniște, că dependența fericirii ei de anumite rutini și ritualuri este puternică și grozavă. Mi-am imaginat atunci că așa cum mie îmi aduce pace sufletească o imagine frumoasă, vizuală sau auditivă, la care apelez rațional în momente de zbucium, la fel, poate, îi trebuie și lui Kiti o succesiune cunoscută și blândă de întâmplări, o melodie caldă și anticipată, un tablou undeva, în adâncul minții ei, pe care să le acceseze voluntar, ca să îi deștepte receptorii estetici, născători ai stării de bine, de bucurie. 
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: