Scrisoare către redacția Dilemei vechi

Bună ziua, 
  
vă scriu mânată de sentimente de mâhnire și dezamăgire, iscate de citirea articolului doamnei psiholog Maria Iordănescu, publicat în numărul de astăzi al revistei. Doamna psiholog ‘bombăne’ în acest articol fiindcă i se pare „că școala românească se dovedește a fi o instituție autistă: nu vede, nu aude, nu simte că acum, mai mult ca niciodată, bătălia împotriva derapajelor morale, a ignoranței, a promiscuității și a vulgarității promovate la vârf este și bătălia ei.”  
  
Deoarece sunt mama unui copil afectat de autism, înțeleg bine faptul că această condiție vine cu destule greutăți, neplăceri, dureri și frustrări în viețile noastre. Ceea ce însă nu înțeleg, este faptul că în continuare, dar, mai ales, că într-un mediu publicistic de elită din România, se atribuie cuvântului ‘autism’ conotații exclusiv negative, peiorative. Nu sunt o susținătoare a teoriilor corectitudinii politice și nu mă refer aici la posibilitatea de a ofensa persoanele cu autism, prin construcția forțată și, din păcate, la modă a expresiei „instituție autistă”, explicită fiind în articol nemulțumirea autoarei în ceea ce privește instituția în discuție.  
  
Emoția negativă ce m-a cuprins ține de demonstrarea superficialității și a ignoranței, prin atribuirea adjectivului ‘autist’ predominant semnificație rea, defavorabilă, lipsită de calități, chiar periculoasă. Deoarece autismul este o condiție a unei persoane, o condiție reflectată în întreaga ei existență, așadar o condiție care o definește pe acea persoană, iar cum convingerea mea este că oamenii nu sunt fundamental buni sau răi, mai ales nu sunt răi, este nedrept să numim ‘autist’ ceea ce ne pare anormal, rău, lipsit de calități, deoarece, în acest caz, dovedim lipsă de cunoaștere, lipsă de interes și, nu în ultimul rând, lipsă de empatie.
 
In final, doresc să vă spun că noi, fără să o facem programatic, ci, mai degrabă, din iubire pentru copilul nostru, ducem autismul fetiței noastre peste tot, în toate locurile în care familia noastră se întâmplă să fie, și îl ducem deschiși și atenți la întrebările puse și nepuse ale celor cu care interacționăm, încercând să o facem cât mai discret, pentru confortul nostru și al celorlalți. Sentimentul de compasiune este primul care apare atunci când întâlnești autismul în carne și oase, apoi se pierde după întâlnire. Sau nu se pierde, ci se transformă. În înțelegere, acceptare, interes, chiar empatie. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!
 
Cu respect,
Mihaela Maria Rizea
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: